Indiferenta

O stiu, o cunosc de ceva vreme.  Am vazut-o sub multe forme, in multe situatii, la multi oameni. Daca m-a atins, m-a lasat rece. La indiferenta se raspunde cu indiferenta, intr'adevar. In general, imi iese. Cand nu-mi pasa, pai chiar nu-mi pasa, si nimic nu ma poate muta din loc. 

Ca oamenii mai pleaca din viata noastra si cateodata n-avem ce sa facem, a fost cam prima lectie serioasa pe care am invatat-o. Inainte chiar sa-nvat ca nu exista Mos Craciun.

Deci avem doua concluzii : la indiferenta se raspunde cu indiferenta si oamenii mai pleaca, asta e, n-ai ce-i face. Simplu.    

Dar mai exista si situatia in care stii ca persoana la care tii e undeva, acolo, si nu ai certitudinea ca ii pasa, sau macar ca nu-i mai pasa. Nu stii daca a plecat si asta a fost, sau daca s-ar intoarce, insa ar fi cazul sa misti si tu ceva. Sa n-ai habar unde te exact te afli este cam...cam auch, stai, ca doare ? Ei bine...fii indiferent si acum, daca mai poti. Nu merge, nu ? Suntem oameni, modificam principiile in functie de situatia in care ne aflam, in functie de persoana despre care este vorba, in functie de cum vedem noi, din interior. Din exterior se vede prea limpede, fara scuze, justificari si zeci de motive.

Sa-ti fie teama inseamna sa-ti lipseasca curajul ? Si totusi, ne este atat de teama de cei dragi, ca-i putem pierde in cateva secunde (nu-i cliseu, increderea se poate spulbera mai repede decat clipesti - proprie experienta).

Hei, hei, opriti planeta, eu cobor aici. Am ametit. 

Gandurile altora

Cand ma plictisesc, citesc. Etichetele de pe borcane, panourile publicitare d'afara, nu stiu, citesc ceva. Dar, oricat de interesante ar fi etichetele borcanelor, blogurile sunt si mai interesante. E frumos sa descoperi opiniile altuia despre subiecte la care, poate, te-ai gandit si tu. Sa le descoperi fara sa fii tu cel care da tema, si sa realizezi astfel si ca nu esti singurul care gandeste asa. Sau ca nu toti gandesc ca tine. "Open mind!", zicea cineva.

Rasfoiam zilele trecute blogul unei profesoare. Intr-un final, l-am citit din scoarta-n scoarta (daca se poate zice asa ceva despre un blog), si erau vreo 3-4 ani scrisi acolo. Uuuuu, imi zic, o profa care scrie! Ce tampenie, e profa de limba romana, normal ca scrie. Si atunci, ce mi se pare atat de ciudat la blogul unui profesor ? M-am prins greu...am dat peste blogurile unor avocati, arhitecti, medici, antreprenori, oameni publici, fotografi, etc. Dar niciodata, absolut niciodata, nu dadusem peste unul al unui profesor. Si mi se pare oarecum curajos, ca merge intr-o scoala si incearca sa le insufle elevilor ceva -mai mult decat materia pe care o preda- ceva care trebuie sa fie in coordonanta cu apare pe blog. Si da, pana si pe blog reusea sa fie un exemplu pozitiv.

Se zice peste tot ca sistemul de invatamant pe la pamant. Hmmm...sa nu generalizam. Jumatate din cei care au reusit sa miste ceva in mine au fost profi.  Anu' asta am dat peste tipul profului corupt. Care intra la apa si te face sa-i intinzi mana, sa-l ajuti, iar el reuseste sa te bage si pe tine. Te simti asa, ca cel mai mare idiot, in primul rand pt. ca nu intelegi cum de te-a convins sa-l ajuti, si-n al doilea rand pentru ca asteptai putina decenta de la el, ca doar e prof, tre' sa fie un exemplu!
Am mai dat si peste tipul profului razbunator, care o tinea intr-o veselie
"Nu te trec, ca nu vreau io!"
"Bine, dar asta nu-i un motiv prea concret...";
"Nu vreau io si gata!";
"Pai nu stiu daca e genul de explicatie pe care sa o puteti da si-n consiliul profesoral...."
"NU TRECI !!!"
"Ok, inteleg, d-na diriginta a spus ca-i va prezenta situatie directoarei si..."
"Gata, ai media 6, ia loc."

Si exista si tipul profului care incearca sa le rezolve. Ii pui bete-n roate cu primul caz, cand te bagi ca musca-n lapte,  il incurci cu ce-l de-al doilea, si te simti oarecum prost, ca....nu vroiai.  Dar le rezolva, pentru ca asta ii este jobul, si reuseste sa o faca fara scandal si corect pentru ambele parti. Nu cred ca-i usor sa fi corect cu ambele parti, sa privesti d.p.d.v. al elevilor si sa recunosti cand au dreptate, fiind profesor. Cam astia-s profii care reusesc sa miste ceva-n studenti, macar datorita lor nu arata sistemul chiar atat de urat.

Las un link catre o poveste care mi-a placut de pe blogul mai sus pomenit.

Sfarsitul de an

Fiecare isi masoara anul in ce i se pare lui mai important. In reusite si deceptii, in fapte bune si fapte rele, in bile albe si bile negre.

Am preferat sa-l masor pe 'defunctul' 2011 in oameni. In cei pe care i-am avut de-a lungul anului langa mine. Unii au ramas, oameni care au reusit sa puna mai presus persoana decat faptele sale. Altii au plecat, si motivele le putem imparti in 3 categorii : am fost eu naspa, au fost ei naspa, sau viata-i naspa. Singura concluzie pe care o pot trage de aici este ca zicala "las' ca trece" nu merge in prima perioada. Spre exemplu, am iubit. Mi-a trecut. Dar intre timp, am pocnit toti peretii.
Si cam toate trec. Esti constient ca, peste vreo 5 ani, n-o sa-ti mai aduci aminte ca ti-a fost dor, ca ai fi vrut sa-l vezi, sau ca-ti parea rau. Da' acum ti-e dor, vrei sa-l vezi si-ti pare rau. Peste 5 ani, ramane doar "ce-ar fi fost daca" si atat. Partea proasta e ca nu-mi surade ideea de a ma intreba, peste vreo 5 ani, "ce-ar fi fost daca". Mi se pare o viata traita in incertutudine.

Nevoia te invata

Urasc treburile casnice. Le urasc cu sinceritate, asa cum un caine uraste pisica vecinului.

Inca de mica, in preajma sarbatorilor, eram mai atrasa de lopata cu care dadea vecinu' zapada decat de ce se intampla in bucatarie. Mai aveam din cand in cand care o revelatie gastronomica, dar de cele mai multe ori se incheia cu un dezastru. Apoi eram exilata din bucatarie luni intregi, ca se mai plictiseau si ai mei sa tot curete dupa mine.

Da' a venit si timpul sa mananc doar ceea ce gatesc si am reusit sa supravietuiesc doar vreo 2 luni. Fast-food, aperitive, etc. Atat cat sa nu mor de foame, doar ca intre micul-dejun si pranz exista o diferenta legata de consistenta mesei. Te uiti in frigider, descoperi doar chestii care intra la "mic-dejun", doar ca e pranzul si ti-e o foame de lup. O zi, doua, trei. Hai, patru. Dar intr-un final, ceva urla in tine "mi-e foameeeeeee!" si esti nevoit sa incepi, dezamagit de tine, sa cauti retete. La primul fel de mancare care mi-a iesit cat de cat comestibil, m-am intrebat daca chiar eu am gatit aia.

As fi jurat ca nu voi fi niciodata in stare sa ma lipesc de asa ceva. Dar care mi-era alternativa? Sa mor de foame nu-mi permit, deci nu pot decat sa sper ca va inventa cineva mancarea-pastila.

Da' cel mai mult imi place scepticismul celor din jur. Orice ai face, mereu exista cate un Gigel care ar face lucrul ala mult mai bine decat tine." Cuuuuuum, gatesti ??? Tuuuuuu? Hahaaha". Mda. Eu. Si sa nu ma chemi niciodata, in toata viata ta, sa-ti gatesc tie ceva...pentru ca o sa-mi tremure putin mana cand voi tine pipernita.

Dintre toti, pe cine ai alege ?

Nu m-am inteles niciodata cu sora'mea, ba chiar ne sicanam de cand ne stim. Am ajuns, incet-incet, dupa multe partide de box, sa ne toleram. Ne putem ironiza din absolut orice motiv, ne punem piedici, ne imbrancim care sa intre prima pe usa, dar, daca ne vezi intr-o problema serioasa, zici ca suntem cele mai bune surori.

Am ajuns la concluzia ca ma pot certa cu ea oriunde, din orice motiv, oricand. In lift, pe strada, in Biserica, intr-o sala de cinema, mai nou am reusit sa ne luam peste picior pana si intr-un salon de spital. Da, da, foarte civilizat din partea noastra...

Stiu lectia cu "va aveti doar una pe alta", si sunt constienta ca asa si este. Doar ca nu avem loc in aceeasi camera, la asta se rezuma problema noastra.  Cu toate astea, pusa in fata unei probleme, numarul ei de telefon este primul care-mi vine in minte. Mint, al doilea, dar la primul n-as suna. Da, dintre toti prietenii, as alege-o pe ea. Iar si iar, pusa in zeci de situatii, tot pe ea as cauta-o, ori de cate ori m-ar lasa balta.

Si stau si construiesc urmatoarea situatie: esti tu cu starea deplorabila in care te afli. Poti da un telefon, un singur telefon, pe cine ai suna ?

Nu, eu nu as suna pe nimeni, mi-as baga castile in urechi, as da drumul la muzica si as lua-o la fuga. Vorbind despre muzica, Vescan m-a surpins cu o noua melodie.

"Si continuă optimisti, oricât de des o dau în bara"...

Relatia dintre fizic si psihic

Stiti expresia "a te da cu capul de pereti" ? Asa, deci toti stim expresia asta. Mi-am zis mult timp ca este un cliseu, actiunea in sine parandu-mi-se de o absurditate imensa. Pana acum cateva luni, cand am tras un cap zdravan unui perete, intr-un moment de maxima exasperare.

Si stau si ma intreb, in timp ce-mi oblojesc preafrumosul cucui, de unde instinctul asta de a pocni ceva?

Zilele trecute, tot intr-un moment de maxima exasperare - elementul cheie, presupun - am izbit cu ura un dulap. Aham, cu capul. Nu, asta nu mi-a rezolvat problema. Nu, nu m-am simtit mai bine dupa. Nu, dulapul nu-mi facuse absolut nimic, ci doar...era acolo. Si, daca dupa prima lovitura nu m-am simtit mai bine, am mai tras una. Dupa a doua ma simteam destul de eliberata, deja disparuse o mare parte din negura care-mi plutea deasupra capului. Oricum, mai bine dulapul decat un prieten, asta e sigur.

In ambele cazuri, s-a intamplat cand problema a fost 100% la mine. Deci nu e doar un mod de eliberare, ci si unul de a spune "mah, da' prost sunt!". Cateodata nu ai pe cine da vina, ca e doar a ta. A ta si a sistemului din care faci parte, insa nu te poti bate cu sistemul. Si singurul lucru la care ai dreptul sa te uiti urat este oglinda.

Dupa ce am trecut prin toate fazele unui copchil caruia i s-au luat bomboanele, am vazut in curtea blocului un vecin strangand frunzele. M-am infiintat langa el si, cu un "nenea, nu vrei sa te ajut?" , am pus mana pe o grebla. In primele minute am zis ca o sa-mi rup picioarele pe acolo, habar n-aveam sa tin o grebla in mana. Mda, am stat 3h ca sa strang cateva frunze. Da, nici macar nu le-am strans pe toate. Da, am reusit sa le imprastii din nou cand un patruped tomberonez a trecut prin gramada mea de frunze. Da' dupa 3 ore de inghetat in frig, sistemul, oglinda si dulapul pareau extrem de departe, iar mintea mi-o simteam la fel de curata ca aerul rece.

Asta inseamna ca nu trebuie sa te iei de gat cu primul prieten care-ti iese in cale cand te apuca nabadaile, ca sa te calmezi...

Muzica

Muzica poate fi definita in multe feluri. Muzica poate fi simtita.
Nu s-au lipit prea multe genuri de mine, dar nu fac mutre cand e vorba de muzica, pot asculta absolut orice. Preferintele apar in functie de starea de spirit in care ma aflu, de aici si ipoteza despre "muzica se simte".



Da-i play, inchide ochii si simte. E melodia perfecta pentru o zi ploioasa de octombrie.