Aroma de iubire

Iubim. Toti iubim. Dar oare....chiar iubim ?
Iubim in moduri diferite. Poate iubim fiecare om care ne trece prin viata si reuseste sa ajunga dincolo de zidul pe care-l aratam. Iubim fiecare partener de viata, intr-un fel sau altul.
Cred ca, intr-un mod ciudat si egoist, am ajuns sa te iubesc. Si...nu ai vrut. Sau ai vrut, dar ti-a fost prea frica. Eu am crezut ca se poate, tu ai crezut ca e imposibil. Undeva in toata asta m-am pierdut.

Am invatat sa trag de oameni. Sa trag cu dintii ca cineva sa faca parte din viata mea, daca asta imi doresc. Am invatat ca despartirile sunt definitive  doar cand celalalt se stinge. Poate nici atunci. Intrebarea este...te mai vreau in viata mea?

Oare meriti efortul ? Am ajuns sa ma uit in oglinda si sa vad un om optimist. Am ajuns sa-mi placa reflectia mea, si mi-a luat ceva timp sa ajung in stadiul asta. Vreo 3 ani. Dar oamenii nu se schimba total intr-o zi, o luna, sau in 3 ani. Iar tu ma impingi spre vechiul EU. Nu, nu vreau asta. Am ales un drum si stiu ce ma asteapta la final. Nu ma intorc.

Hotii de vise sunt oamenii negativisti, pentru care nimic nu este posibil, totul este in negru si gri iar viata asta e un chin mizerabil prin care sunt fortati sa treaca. Si reusesc intr-un fel sau altul sa-ti imputa si tie sentimentul asta, simti cum optimismul tau se topeste incet-incet in fata lor. Sigur, un optimist inascut poate sta drept in fata lor fara sa simta adierea pesimismului, dar un negativist transformat in ceva pozitiv are toate sansele sa cada inapoi in chinul mizerabil.

Poti fi visul meu. Dar esti hotul meu de vise. De ce ? Simt cum imi furi cate o bucatica de fericire de fiecare data cand imi spui ca nu se poate. Simt cum imi furi gandurile frumoase, chiar daca sunt indreptate oricum spre tine. De ce nu ajunge asta? De ce nu pot impartasi ceva frumos cu tine, de ce trebuie sa mi-l iei ?
Nu, cu siguranta nu mai vreau asta...poti iesi oricand din viata mea, nu am sa trag de tine. In urma ta va ramane aroma a ceva ce putea fi iubire, dar nu a fost...

(Ca un Pepsi care nu a ajuns Cola, ca sa inchei cu o gluma :D )

Indiferenta

O stiu, o cunosc de ceva vreme.  Am vazut-o sub multe forme, in multe situatii, la multi oameni. Daca m-a atins, m-a lasat rece. La indiferenta se raspunde cu indiferenta, intr'adevar. In general, imi iese. Cand nu-mi pasa, pai chiar nu-mi pasa, si nimic nu ma poate muta din loc. 

Ca oamenii mai pleaca din viata noastra si cateodata n-avem ce sa facem, a fost cam prima lectie serioasa pe care am invatat-o. Inainte chiar sa-nvat ca nu exista Mos Craciun.

Deci avem doua concluzii : la indiferenta se raspunde cu indiferenta si oamenii mai pleaca, asta e, n-ai ce-i face. Simplu.    

Dar mai exista si situatia in care stii ca persoana la care tii e undeva, acolo, si nu ai certitudinea ca ii pasa, sau macar ca nu-i mai pasa. Nu stii daca a plecat si asta a fost, sau daca s-ar intoarce, insa ar fi cazul sa misti si tu ceva. Sa n-ai habar unde te exact te afli este cam...cam auch, stai, ca doare ? Ei bine...fii indiferent si acum, daca mai poti. Nu merge, nu ? Suntem oameni, modificam principiile in functie de situatia in care ne aflam, in functie de persoana despre care este vorba, in functie de cum vedem noi, din interior. Din exterior se vede prea limpede, fara scuze, justificari si zeci de motive.

Sa-ti fie teama inseamna sa-ti lipseasca curajul ? Si totusi, ne este atat de teama de cei dragi, ca-i putem pierde in cateva secunde (nu-i cliseu, increderea se poate spulbera mai repede decat clipesti - proprie experienta).

Hei, hei, opriti planeta, eu cobor aici. Am ametit. 

Gandurile altora

Cand ma plictisesc, citesc. Etichetele de pe borcane, panourile publicitare d'afara, nu stiu, citesc ceva. Dar, oricat de interesante ar fi etichetele borcanelor, blogurile sunt si mai interesante. E frumos sa descoperi opiniile altuia despre subiecte la care, poate, te-ai gandit si tu. Sa le descoperi fara sa fii tu cel care da tema, si sa realizezi astfel si ca nu esti singurul care gandeste asa. Sau ca nu toti gandesc ca tine. "Open mind!", zicea cineva.

Rasfoiam zilele trecute blogul unei profesoare. Intr-un final, l-am citit din scoarta-n scoarta (daca se poate zice asa ceva despre un blog), si erau vreo 3-4 ani scrisi acolo. Uuuuu, imi zic, o profa care scrie! Ce tampenie, e profa de limba romana, normal ca scrie. Si atunci, ce mi se pare atat de ciudat la blogul unui profesor ? M-am prins greu...am dat peste blogurile unor avocati, arhitecti, medici, antreprenori, oameni publici, fotografi, etc. Dar niciodata, absolut niciodata, nu dadusem peste unul al unui profesor. Si mi se pare oarecum curajos, ca merge intr-o scoala si incearca sa le insufle elevilor ceva -mai mult decat materia pe care o preda- ceva care trebuie sa fie in coordonanta cu apare pe blog. Si da, pana si pe blog reusea sa fie un exemplu pozitiv.

Se zice peste tot ca sistemul de invatamant pe la pamant. Hmmm...sa nu generalizam. Jumatate din cei care au reusit sa miste ceva in mine au fost profi.  Anu' asta am dat peste tipul profului corupt. Care intra la apa si te face sa-i intinzi mana, sa-l ajuti, iar el reuseste sa te bage si pe tine. Te simti asa, ca cel mai mare idiot, in primul rand pt. ca nu intelegi cum de te-a convins sa-l ajuti, si-n al doilea rand pentru ca asteptai putina decenta de la el, ca doar e prof, tre' sa fie un exemplu!
Am mai dat si peste tipul profului razbunator, care o tinea intr-o veselie
"Nu te trec, ca nu vreau io!"
"Bine, dar asta nu-i un motiv prea concret...";
"Nu vreau io si gata!";
"Pai nu stiu daca e genul de explicatie pe care sa o puteti da si-n consiliul profesoral...."
"NU TRECI !!!"
"Ok, inteleg, d-na diriginta a spus ca-i va prezenta situatie directoarei si..."
"Gata, ai media 6, ia loc."

Si exista si tipul profului care incearca sa le rezolve. Ii pui bete-n roate cu primul caz, cand te bagi ca musca-n lapte,  il incurci cu ce-l de-al doilea, si te simti oarecum prost, ca....nu vroiai.  Dar le rezolva, pentru ca asta ii este jobul, si reuseste sa o faca fara scandal si corect pentru ambele parti. Nu cred ca-i usor sa fi corect cu ambele parti, sa privesti d.p.d.v. al elevilor si sa recunosti cand au dreptate, fiind profesor. Cam astia-s profii care reusesc sa miste ceva-n studenti, macar datorita lor nu arata sistemul chiar atat de urat.

Las un link catre o poveste care mi-a placut de pe blogul mai sus pomenit.

Sfarsitul de an

Fiecare isi masoara anul in ce i se pare lui mai important. In reusite si deceptii, in fapte bune si fapte rele, in bile albe si bile negre.

Am preferat sa-l masor pe 'defunctul' 2011 in oameni. In cei pe care i-am avut de-a lungul anului langa mine. Unii au ramas, oameni care au reusit sa puna mai presus persoana decat faptele sale. Altii au plecat, si motivele le putem imparti in 3 categorii : am fost eu naspa, au fost ei naspa, sau viata-i naspa. Singura concluzie pe care o pot trage de aici este ca zicala "las' ca trece" nu merge in prima perioada. Spre exemplu, am iubit. Mi-a trecut. Dar intre timp, am pocnit toti peretii.
Si cam toate trec. Esti constient ca, peste vreo 5 ani, n-o sa-ti mai aduci aminte ca ti-a fost dor, ca ai fi vrut sa-l vezi, sau ca-ti parea rau. Da' acum ti-e dor, vrei sa-l vezi si-ti pare rau. Peste 5 ani, ramane doar "ce-ar fi fost daca" si atat. Partea proasta e ca nu-mi surade ideea de a ma intreba, peste vreo 5 ani, "ce-ar fi fost daca". Mi se pare o viata traita in incertutudine.

Nevoia te invata

Urasc treburile casnice. Le urasc cu sinceritate, asa cum un caine uraste pisica vecinului.

Inca de mica, in preajma sarbatorilor, eram mai atrasa de lopata cu care dadea vecinu' zapada decat de ce se intampla in bucatarie. Mai aveam din cand in cand care o revelatie gastronomica, dar de cele mai multe ori se incheia cu un dezastru. Apoi eram exilata din bucatarie luni intregi, ca se mai plictiseau si ai mei sa tot curete dupa mine.

Da' a venit si timpul sa mananc doar ceea ce gatesc si am reusit sa supravietuiesc doar vreo 2 luni. Fast-food, aperitive, etc. Atat cat sa nu mor de foame, doar ca intre micul-dejun si pranz exista o diferenta legata de consistenta mesei. Te uiti in frigider, descoperi doar chestii care intra la "mic-dejun", doar ca e pranzul si ti-e o foame de lup. O zi, doua, trei. Hai, patru. Dar intr-un final, ceva urla in tine "mi-e foameeeeeee!" si esti nevoit sa incepi, dezamagit de tine, sa cauti retete. La primul fel de mancare care mi-a iesit cat de cat comestibil, m-am intrebat daca chiar eu am gatit aia.

As fi jurat ca nu voi fi niciodata in stare sa ma lipesc de asa ceva. Dar care mi-era alternativa? Sa mor de foame nu-mi permit, deci nu pot decat sa sper ca va inventa cineva mancarea-pastila.

Muzica

Muzica poate fi definita in multe feluri. Muzica poate fi simtita.
Nu s-au lipit prea multe genuri de mine, dar nu fac mutre cand e vorba de muzica, pot asculta absolut orice. Preferintele apar in functie de starea de spirit in care ma aflu, de aici si ipoteza despre "muzica se simte".



Da-i play, inchide ochii si simte. E melodia perfecta pentru o zi ploioasa de octombrie.

O zi inceputa frumos

Sa alerg dimineata a devenit un obicei linistitor. Prefer orele imposibile, afara e pustiu, esti doar tu cu tine. Si cu frigul. Ingheti, simti cum iti ingheata gandurile, sentimentele, doar corpul ti se misca,iar mintea si sufletul le abandonezi undeva-n spate, in trecut.

In intunericul diminetii,acum ceva timp, am vazut un invalid iesit la plimbare. Cainele lui facea 2-3 pasi, se oprea, intorcea capul si isi astepta stapanul. Initial am crezut ca este o coincidenta, asa ca am trecut mai departe. Aveam gandurile, intrebarile si indoielile mele, plus ca nu aveam timp. Ma intreb pe langa cate imagini de genul trec zilnic, fara sa clipesc macar ? As vrea sa ma pot opri din cand in cand, sa fug la adapost si sa-mi reincarc bateriile, dar mereu e mai usor sa ma ascund dupa "Nu am timp".

Omul avansa incet-incet, scenariul se repeta cu regularitate: animalul facea cativa pasi si il astepta.M-am asezat pe o banca si am deschis bine ochii. Stapanul il striga ? Ii facea un semn ? Cum se oprea cainele ala ca la comanda, intorcea capul si statea nemiscat ? Mai bine zis, de ce ? 

Ne numim oameni, insa cati dintre noi ar face la fel cu un seaman ? Cati lasam in urma de-a lungul drumului nostru prin viata ? Sau, mai simplu, daca era invers? Un om ar fi asteptat un animal ? Nu, ca suntem fiinte superioare. 

Nu stiu cum sa o numesc. Loialitate, prietenie, dragoste, compasiune sau pur si simplu intelegere ? Cunoastem sentimentele dupa definitiile din dex, dar nu suntem in stare sa le recunoastem nici macar cand le simtim noi, d-apoi cand le vedem la altii...