O zi lungă şi proastă, că doar e luni. Probabil cel mai bun mod de a începe săptămâna, celelalte zile nu pot fi mai rele.
Ajung acasă cu nervii făcuţi praştie, pacifismul meu se dusese pe apa sâmbetei încă de dimineaţă, deci eram gata să mă iau de gât cu primul care întrecea limita. Aprind televizorul şi mă aşez comod, după 2 minute văd telecomanda mişcându-se. Mă frec la ochi, cum să se mişte telecomanda singură ?!? Trec peste moment, mi s-o fi părut. Brusc, văd cu colţul ochiului cum se mişcă dulapul, undeva pe fundal. N-am luat-o razna, chiar se mişcă! Mă zgâiesc puţin la el şi îmi arunc ochii spre lampă. Şi aia se mişcă !
Dau buzna în sufragerie şi urlu din toţi plămânii:
- Cutremuuuuuur !!!
N-am să uit privirea alor mei prea curând. Se uitau ca la un psihopat scăpat din spital.
- Uite cum se mişcă lampa, zic.
- Nu se mişcă...
- Ba sigur că se mişcă ! Uite, uite !
- Singura care se mişcă în cameră eşti tu...
- Ceeeee? Cum eu ?!?
- Uită-te în oglindă !
Mă duc la oglindă, mă abţin să zic "Uite cum se zgâlţâie, ăla care a montat-o era un habarnist" şi încep să accept că, poate, la mine era problema. Gata, de mâine nu mai beau cafea.
Mă întorc, încă vedeam obiectele mişcându-se singure prin casă. Ok, nu era cutremur, doar o ameţeală uşoară pe care mă încăpăţânasem să o ignor dimineaţă. Da' cum să spun că au dreptate? Îi dau înainte cu seismul, ai mei mă redirecţionează spre somn ("Dispari în pat, că te clatini mai ceva ca un beţiv"). Mi se îndeasă cu forţa o fiolă de calciu pe gât, deja nu mă mai simţeam ca-n timpul unui cutremur, ci otrăvită.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu