Este Duminică, este frumos afară, tocmai am terminat cu toate drumurile pe ziua de azi. Ar merge de-o plimbare, îmi zic. Dar ar merge şi de o sesiune de lenevit...scutur capul, simt creierul cum se izbeşte de peretele interior, deci e la locul lui. Atunci cum de m-am gândit să lenevesc pe o vreme aşa frumoasă?
Plimbarea liberă nu-mi place, e cam ciudat să faci jogging în mijlocul zilei, aşa că am de ales între role şi skateboard. Aleg rolele, că mi-am rupt destul picioarele pe skate asta iarnă.
Ies şi fac câteva ture, mă sparg în figuri. Place, mai ieşim cu rolele, dacă tot e cald afară. La întoarcere, unul dintre şireturi se desface şi se încurcă în roţi. Mă împiedic, dau să pun frână, ratez piciorul corect şi îl ridic pe celălalt. Mă dezechilibrez, întorc capul să văd care-i treaba şi mă poticnesc în jucăria unui copil. Văd şi copilul în traiectoria mea, îmi dau seama că frâna din spate mi-e complet inutilă, aşa că mă întorc brusc şi iau un gard în braţe. Pun frână cu dovleacul şi aterizez, în sfârşit, pe asfalt. Nu mă mai urc în viaţa mea pe drăcoveniile alea !
Mă adun, mă simt întreagă. Piticania pare la fel de întreagă. Deci este ok. Câteva vânătăi, un deget schilod, dar este bine per total. Acum vin întrebările inteligente.
De ce, ca producător de role normale - nu aggressive, nu de teren, nu de viteză - să preferi şireturile în locul clapelor? Ok, clapele crapa după câteva luni de uz intens, deci punem şireturi. Dar de ce să pui un şiret lung cât Amazonul ? Pot să mă încalţ cu rolele şi să mă strangulez lejer cu şireturile, la cât de lungi sunt.
De ce eu, în calitate de cumpărător, nu am prezis că o să-mi rup gâtul pe ele? Eram mai preocupată de design, evident. Doar la design îmi stătea gândul când mă clătinăm şi încercam să evit copilul. Vina mea, că nu-s în stare să fac un nod rezistent.
Majoritatea rolelor au frâna pe partea dreaptă. Şi stângacii ce fac ? Eu, fost-stângace, mă bazez pe piciorul stâng. Mi-a trecut prin cap că trebuia să mut frâna pe stângul abia când am realizat că dau degeaba din el, sistemul de frânare fiind pe dreptul.
Ajung acasă, se vedea că îmbrăţişasem asfaltul. Sunt întrebată cum mă simt.
- Eh, n-am nimic, doar o zgârietură
- Atunci poţi face ordine în camera ta, nu ?
- Auuuuuuu, ce mă doare mâna ! Şi piciorul...uite ce vânătaie am !
După câteva minute de negocieri şi o ameninţare serioasă ("Hai să faci o radiografie, că poate ţi-ai rupt ceva") mă potolesc şi mă apuc de curăţenie. Atunci mi-am răspuns şi la ultima întrebare: de ce simţea piticul nevoia să-şi lase jucăriile împrăştiate pe trotuar? Fac eu acelaşi lucru prin cameră, la vârsta mea, ce să cer de la un copil ?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu