Straturi

Eşti trist. Melancolic, sentimental, botos într-un cuvânt. Te izbesc gândurile din toate părţile, de simţi cum ţi se zguduie creierul în cap din cauza şocului. Ai chef să rămâi singur, da' singur de tot - cum zice melodia - tu cu tine, că poate-poate vă împăcaţi, însă deja simţi cum o parte din tine îţi da două palme. Tu ai fost ăla ?

 

 Atunci apare EL. Colegul/fratele/prietenul/alt neinspirat. Ridici ochii din gândurile tale şi îţi sclipeşte în faţă luminiţa de la capătul tunelului. Dar EL îţi trânteşte câteva reproşuri, cu o atitudine arţăgoasă, iar tu rămâi perplex. Îl ignori şi te întorci la drama ta, că tu suferi, ce mai vrea de la viaţa ta ? EL insistă, îţi mai trânteşte câteva, deja ridică tonul, tu simţi cum începi să te iriţi. Lucrurile avansează, te enervezi de-a binelea, pentru că numai de o discuţie de genul nu aveai chef, şi ţi se pare logic ca, dacă te vede că boceşti de sare cămaşa de pe tine, să-şi dea seama că nu-i momentul potrivit.  

 

 Clipa trece, dai să te întorci la starea de melancolie. Hopa, n-o mai găseşti. De ce ? După ce te calmezi, observi că, o dată cu nervii, a dispărut şi starea proastă în care te aflai. Este ca şi cum aşezi ceva peste, apoi tragi şi se desprinde si stratul de sub - ca atunci când erai mic şi lipeai afişe pe pereţi. Le dezlipeai şi plecau de acolo cu tot cu zugrăveală, de-ţi trăgeau părinţii câteva.

   

 O vorbă spune că, atunci când cineva e la pământ, nu e deloc fair-play să-i mai aplici şi tu câteva. Dar poţi trezi în el puterea de a se opune, de a se enerva. Când asta strigă în el, deseori trece peste tristeţe. Furia, prin definiţie, este un sentiment mai puternic, un sentiment de moment. Este cam periculos, că nu ştii cum reacţionează omu' când îi sare basca, dar d'asta îi eşti prieten, nu? 

"Viata este doar o melodrama"