Azi am rămas fără telefon. Da, nu se merge la jogging cu telefonul după tine, acum am aflat de ce.
Am presupus că va fi o zi groaznică, dar a fost de departe cea mai relaxanta zi din ultima perioadă. Am ajuns peste tot unde mi-am propus, am stat exact atât cât mi-am propus, pur şi simplu nu m-am abătut deloc de la programul făcut acasă, pe hârtie. De ce? Pentru că nu a mai existat telefonul, deci nu m-a sunat nimeni că să mă anunţe că trebuie să trec prin incă 5 locuri, nu m-a întrebat nimeni o dată la 10 minute unde sunt şi ce fac, nu m-a rugat nimeni să vin până la el în 20 de minute, deşi în mod normal fac 40. Nu, nu ştiu să zbor.
A fost o zi...liberă. Cred că ăsta este sentimentul, cel de libertate. Telefonul este un mijloc de a fi controlaţi, de a fi mereu la dispoziţia altora. Suntem dependenţi de chestia aia mică cu butoane (sau fără, depinde de model), ne însoţeşte mereu. În momentele grele, plângi cu el în braţe şi aştepţi să sune. Şi ce te mai bucuri când sună cineva drag. Sau îţi faci curaj şi apelezi tu, poate şi el astepata acelaşi lucru. Când ai un moment prost, un moment în care vrei să fi doar tu cu tine, ca un emo irascibil, se găseşte aparatul să bâzâie. Refuzi apelul, da' butonul ăla este pus degeaba. Mai vin încă 5-6 apeluri, până răspunzi, timp în care îţi dai seama cât îl urăşti pe cel care a inventat mobilul.
Când eşti ocupat cu adevărat. Nu-ţi vezi capul de treabă, telefonul sună şi cineva plictisit de prea mult timp liber te anunţă că trece pe la tine. Dar să întrebe dacă eşti ocupat, dacă ai timp, dacă eşti leşinat de somn nu vrei decât să dormi...nu. Aşa-i că îţi doreşti să nu fi răspuns ?
Însă nimeni n-ar suna să anunţe că apare la uşa ta la 7 dimineaţa, ca să ştii şi să nu-l întâmpini în pijama. Nu, că-i mai frumos să faci surprize.
Am presupus că va fi o zi groaznică, dar a fost de departe cea mai relaxanta zi din ultima perioadă. Am ajuns peste tot unde mi-am propus, am stat exact atât cât mi-am propus, pur şi simplu nu m-am abătut deloc de la programul făcut acasă, pe hârtie. De ce? Pentru că nu a mai existat telefonul, deci nu m-a sunat nimeni că să mă anunţe că trebuie să trec prin incă 5 locuri, nu m-a întrebat nimeni o dată la 10 minute unde sunt şi ce fac, nu m-a rugat nimeni să vin până la el în 20 de minute, deşi în mod normal fac 40. Nu, nu ştiu să zbor.
A fost o zi...liberă. Cred că ăsta este sentimentul, cel de libertate. Telefonul este un mijloc de a fi controlaţi, de a fi mereu la dispoziţia altora. Suntem dependenţi de chestia aia mică cu butoane (sau fără, depinde de model), ne însoţeşte mereu. În momentele grele, plângi cu el în braţe şi aştepţi să sune. Şi ce te mai bucuri când sună cineva drag. Sau îţi faci curaj şi apelezi tu, poate şi el astepata acelaşi lucru. Când ai un moment prost, un moment în care vrei să fi doar tu cu tine, ca un emo irascibil, se găseşte aparatul să bâzâie. Refuzi apelul, da' butonul ăla este pus degeaba. Mai vin încă 5-6 apeluri, până răspunzi, timp în care îţi dai seama cât îl urăşti pe cel care a inventat mobilul.
Când eşti ocupat cu adevărat. Nu-ţi vezi capul de treabă, telefonul sună şi cineva plictisit de prea mult timp liber te anunţă că trece pe la tine. Dar să întrebe dacă eşti ocupat, dacă ai timp, dacă eşti leşinat de somn nu vrei decât să dormi...nu. Aşa-i că îţi doreşti să nu fi răspuns ?
Însă nimeni n-ar suna să anunţe că apare la uşa ta la 7 dimineaţa, ca să ştii şi să nu-l întâmpini în pijama. Nu, că-i mai frumos să faci surprize.
Cu siguranţă, azi a fost cea mai vioaie zi de luni pe care mi-o amintesc. De mâine am din nou telefon, sunt din nou antrenată în rutina zilnică. El bâzâie, eu răspund şi de acolo apar sute de scenarii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu