A incerca

 'Nu exista incercare – exista doar faci sau nu faci'

Nu ştiu cum m-am dezlipit de pernă azi dimineaţă. Nu ştiu nici cum am reuşit să cobor până în faţa blocului, la jogging. Da' ştiu că eram acolo, făcând ţurţuri şi căscând de mama focului. Ajunge prietena care trebuia să mă iniţieze în jogging, mă întreabă dacă sunt pregătită. Hmm, cum adică pregătită? Ce poate fi atât de greu ? Pornim. După nici 50 de metri, mă opresc, gâfâind. - Ai obosit? - Cine, eu ? Sigur că nu, îmi legam şiretul!  Încă vreo 30 de metri, deja simt cum mă clatin. Schimb ritmul, merg puţin, mă străduiesc să-mi controlez respiraţia. Încep din nou. 100-150 de metri, la fiecare pas am impresia ca mă afund în asfalt, amica îmi dă ghionturi să nu mă mai opresc brusc, eu simt cum leşin. 

 - Omule !!! Mor !
 - Bă! Tu vrei să faci asta sau nu vrei?

Cât de bine a pus problema. Vreau ? Păi vreau, că am nevoie de asta ca să pot face altceva. Şi vreau, cu siguranţă, al doilea lucru. Ca un mecanism în care, dacă nu merge o rotiţă, nu mai merge nimic. 

Îmi găsesc ritmul, alternez 5 minute de mers rapid cu 3 de alergat. Reuşesc, într-un final, să parcurg în jur de 700 de metri fără oprire bruscă, dar nu-mi mai simt niciun muşchi. Este un sport frumos, dedicat persoanelor mai solitare din fire şi pune în mişcare majoritatea muşchilor. Spun asta pentru că m-a lovit febra musculară la câteva ore după, mă doare absolut TOT.

Dar este ok, dau din picioruşe dimineaţa că să pot da din mânuţe în cursul zilei. Cum vreau să dau bine din mânuţe, trebuie să dau cu talent din picioruşe. Se numeşte "motivatie", spun eu. Şi măcar asta am din plin.