Cu toţii avem câte un mic jongler în noi. Se manifestă mai agresiv în primii ani din viaţă, când suntem tentaţi să aruncăm cu fiecare obiect care ne trece prin mână, dar caracteristica asta se păstrează şi la maturitate, fiind declanşată de diverse stări emoţionale, desigur.
În copilărie, corpurile solide le împărţeam în 3 categorii: cele pe care le puteam azvârli, cele care aveau şuruburi şi le puteam desface şi cele prea mari pt. dimensiunea mea, pe care le lăsam în pace.Prima jonglerie care mi-a ieşit cu adevărat am făcut-o pe la 7 ani, cu două mingi care zburaseră prin toate colţurile casei în ultimele luni. Ai mei au zis: "De ce nu poţi şi tu să te prefaci că scoţi un iepure dintr-o căciulă, decât să ne bombardezi cu ghinde?", aşadar am încercat să scot şi iepuri din căciulă, însă perspectiva aruncării era mult mai atrăgătoare.
Mi-am improvizat un diabolo dintr-o coardă şi un ascuţitor de cuţite, pe care l-am bubuit de toţi pereţii, până au început să apară vecinii pe la uşă. Atunci am revenit la mingi (sau corpuri sferice, în orice caz). La un moment dat mă axasem pe pahare. La noi în casă un set conţinea maximum 3 pahare, celelalte se izbiseră cu ură de podea/perete/masă.
M-am perfecţionat cu timpul. Pot jongla cu mingi (pahare, bibelouri, telefoane, etc) minute în şir, în ambele sensuri, fără să le pocnesc de niciun corp străin. Dar este pasiunea mea, pentru relaxarea şi distracţia personală, nu cred că jonglez prea des cu "public".
Când arunci mingea, simţi cum o parte din tine te părăseşte, o urmăreşti cum se învârte în aer şi cum se pregăteşte să se întoarcă. O prinzi sau nu, depinde doar de tine. O prinzi cu siguranţă sau cu vârful degetelor, la fel că pe o şansa care ştii că o să vină şi depinzi cu totul de ea. O scapi şi o vezi trecând la o distanţă considerabilă pentru că ţi-ai jucat prost cartea, sau simţi cum mingea ţi se scurge printre degete. Şi ştii că ai jucat perfect, dar ai pierdut la mustaţa oportunitatea, trenul vieţii, şansa pe care o meritai. Şi ai impresia că te spargi şi tu o data cu ea, când se loveşte de pământ.
Ah, şi-mi mai place să jonglez cu idei şi cuvinte.
În copilărie, corpurile solide le împărţeam în 3 categorii: cele pe care le puteam azvârli, cele care aveau şuruburi şi le puteam desface şi cele prea mari pt. dimensiunea mea, pe care le lăsam în pace.Prima jonglerie care mi-a ieşit cu adevărat am făcut-o pe la 7 ani, cu două mingi care zburaseră prin toate colţurile casei în ultimele luni. Ai mei au zis: "De ce nu poţi şi tu să te prefaci că scoţi un iepure dintr-o căciulă, decât să ne bombardezi cu ghinde?", aşadar am încercat să scot şi iepuri din căciulă, însă perspectiva aruncării era mult mai atrăgătoare.
Mi-am improvizat un diabolo dintr-o coardă şi un ascuţitor de cuţite, pe care l-am bubuit de toţi pereţii, până au început să apară vecinii pe la uşă. Atunci am revenit la mingi (sau corpuri sferice, în orice caz). La un moment dat mă axasem pe pahare. La noi în casă un set conţinea maximum 3 pahare, celelalte se izbiseră cu ură de podea/perete/masă.
M-am perfecţionat cu timpul. Pot jongla cu mingi (pahare, bibelouri, telefoane, etc) minute în şir, în ambele sensuri, fără să le pocnesc de niciun corp străin. Dar este pasiunea mea, pentru relaxarea şi distracţia personală, nu cred că jonglez prea des cu "public".
Când arunci mingea, simţi cum o parte din tine te părăseşte, o urmăreşti cum se învârte în aer şi cum se pregăteşte să se întoarcă. O prinzi sau nu, depinde doar de tine. O prinzi cu siguranţă sau cu vârful degetelor, la fel că pe o şansa care ştii că o să vină şi depinzi cu totul de ea. O scapi şi o vezi trecând la o distanţă considerabilă pentru că ţi-ai jucat prost cartea, sau simţi cum mingea ţi se scurge printre degete. Şi ştii că ai jucat perfect, dar ai pierdut la mustaţa oportunitatea, trenul vieţii, şansa pe care o meritai. Şi ai impresia că te spargi şi tu o data cu ea, când se loveşte de pământ.
Ah, şi-mi mai place să jonglez cu idei şi cuvinte.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu