30 martie 2011

Despre talente

 Suntem la şcoală. Eu şi colegii mei cel puţin, că profesorul nu a binevoit să vină. Trag o foaie, scot un pix şi încep să mâzgălesc ceva fără prea multă atenţie. Un coleg se aşează lângă mine şi îmi dă un ghiont.
 - Wow !
 Nu-l bag în seamă, sunt prea ocupată să visez cai verzi pe pereţi.


 - Tu ai desenat asta?
 - Îhîm, zic.
 - Nu-mi faci şi mie unul pe mână?
 - Păi...nu.
 - Uuuuf, ce-aş vrea să pot desena şi eu aşa!
 
   Afirmaţia lui mă trezeşte. Mă zgâiesc la foaie, nişte linii înşirate, care formează un model tribal. Adică nimic special, din punctul meu de vedere. Nimic uimitor, nimic de invidiat sau de dorit. Totuşi, omul ăla îşi dorea asta, abilitatea de a înşira nişte linii era un talent pentru el.

  N-am avut niciodată talent la desen, nici nu mi-am dorit asta. Dar am văzut alte talente şi mi-am dorit cu adorare să le am, în timp ce posesorii lor se considerau banale. Oare aşa sunt şi eu ? Oare pot face lucruri speciale şi nu am realizat inca? Fiecare om este diferit, poate face ceva ce alţii nu pot. Poate cânta, desena, scrie, jongla, crea diferite lucruri. Şi i se pare ceva atât de normal, de obişnuit. De unde deprecierea asta la adresa noastră, de unde nepăsarea faţă de abilităţile proprii şi râvnirea la ale altora? Nu spun că nu este ok, că nu este o formă de mobilizare perfectă. Dar, odată determinaţi să învăţam altceva, ce se întâmplă cu ceea ce ştim deja să facem ? 
   
 Am ajuns la concluzia că un talent devine încet-încet o jucărie. Lupţi pentru ea, te distrează un timp, dar apoi o abandonezi, atras de alta. Cred că diferenţa dintre mediocritate şi genialitate consta in capacitatea de a-ţi descoperi talentele şi a profita de ele.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu