Cum ?

Ma tin de cateva zile sa scriu postul asta, insa uneori este greu sa exprimi in cuvinte ce vezi.

Nu mi-a fost dat sa ma plimb prin spitale prea des, dar nu ma consider omul care sa cada jos cand calca intr-unul. De curand am avut sansa (nesansa mai bine zis) sa intru la hematologie. Eram deja crizata, ca nu-i placut cand te ia altul de fraier, deci am atribuit starea de nervozitate unui impuls.

Intru. Brusc, am realizat ca nu eram deloc luata drept fraiera, ci doar protejata. Brusc, am inteles de ce sunt tinuta departe cu vehementa, de ce se straduieste lumea sa nu ma implice. Ma agatasem cu disparare de "am dreptul sa stiu" si tocmai intelegeam ca habar n-am ce sa fac cu acel drept.

Este deprimant, pur si simplu nu ai cum sa zambesti dupa. Este deprimant sa vezi cum oamenii se agata de ultima speranta de viata, cum instinctul de supravietuire este mai puternic decat orice teama. Scot o gluma, ca asa mi-e firea. Medicul/asistenta/infirmiera (sau ce-o fi fost) rade. Eu nu rad, n-am simtul umorului acolo. Cum sa razi ? Te obisnuiesti sa vezi, zi dupa zi, acelasi peisaj deznădăjduitor ? Cum sa nu te gandesti ca poti ajunge la fel intr-o buna zi, sau ca o persoana apropiata poate fi intr-o situatie asemanatoare ? Cum sa nu te vezi in locul pacientului, care spera pana in ultima clipa sau al rudei, care se zbate sa spere si ea? Prea multi de "cum" si prea multe intrebari, stiu.

E ciudat modul in care rezista medicii de acolo, modul in care se straduiesc sa le insufle viata bolnavilor si incredere rudelor.

De un lucru sunt sigura - pe acolo nu mai calc din proprie initiativa. Cineva mi-a spus odata ca-s doua tipuri de oameni: cei care invata din sfatul altora si cei care invata doar dupa ce dau cu capul de pragul de sus. Cu siguranta nu fac parte dintre primii, ar fi fost mai frumos sa fie asa si, poate, mai usor. M-am incapatanat sa vad, sa stiu, sa urlu dupa dreptul asta. Dar eram gata sa vad si sa stiu? Nu, sunt lucruri pentru care nu suntem pregatiti niciodata.