Tablou de primavara

Mă întorceam acasă după o zi de vineri plină. Genul acela de vineri în care se adună toate chestiile rele din timpul săptămânii şi simţi cum îţi pluteşte un nor deasupra capului. Sună telefonul. "Luminiţa de la capătul tunelului", îmi zic.

- Plec la prăşit, mă anunţă o prietenă , vii ?

- Ă ?!?

- La prăşit, la câmp, la ţară...

- Aaaa! Da' sigur că vin, de ce să nu vin ?

Bună întrebare. De ce să nu vin ? Ah, da, am o grămadă de probleme de rezolvat, un morman de teme şi o droaie de întâlniri. Să lipsesc 2 zile înseamnă să-mi asigur o săptămâna groaznică. Hai salut, am plecat la ţara, ne vedem luni! Fac bagajele în 5 minute, în alte 10 sunt deja în maşină spre Potlogi. În două ore ajungem, salutăm în stânga şi-n dreaptă şi mergem la somn. Toate bune până aici.

6.00 dimineaţă. Zgomot ca la nebuni şi ţopăieli prin casă. În Bucureşti stau la câţiva metri de şosea şi nu e atât zgomot dimineaţa. Hai, sus, că ziua începe devreme aici. Depistăm rapid sursa zgomotului, înaripatele sunt tare matinale. Dacă tot am deschis ochii, hai să ieşim puţin la jogging. Zis şi făcut.

Alergăm de zor. Şi imaginea e următoarea: 6 şi ceva dimineaţa, un sat prăfuit, agricultori care merg spre câmp cu sapa pe umăr şi noi două. Eu, cu gluga pe cap şi căştile în urechi, prietena cu ochelari de soare şi căciula în cap, că era un frig de-ţi tremurau creierii. Alergăm de zor, ridicând praful în urma noastră printre oamenii care se uitau la noi ca la felu' 4. Aham, FAIL! Se crucea lumea când mergeam noi pe lângă. 

Şi, făcând noi mişcare, trecem pe lângă un patruped. Câinele, un patruped superb, de vreo 80 de kg şi deloc încântat de prezenţa noastră, se arată curios faţă de specimenele noi care se perindau prin teritoriul lui şi încearcă să pornească o conversaţie. Noi, neînţelegând rostul conversaţiei începute cu mârâituri şi cuvinte fără sens, "ham" spre exemplu, trecem mai departe. El se ia după noi, continuându-şi prelegerea cu "ham" şi "mrrrr", etalându-şi dantura perfectă. Fiind mai preocupate de picioarele noastre decât de conversaţia lui, băgam viteză, dar el se menţine. Bă, nene, şi dă-i şi fugi, şi potaia după noi. Alergam de-mi săreau căştile din urechi şi-mi zbura gluga din cap, iar câinele nu dădea nici un semn de oboseală. Ok, lasă, că nu suntem noi oameni degeaba, îmi zic şi o iau spre centrul satului.

Văd sensul giratoriu din depărtare şi mă înţeleg cu amica din priviri. Aşa le făceam gardienilor la şcoală, ce şansă are bietul patruped ? Un sprint şi gata, bestia e pe cealaltă parte a sensului, dacă o ia la dreapta, noi o luăm la stânga şi tot aşa. Haha, nu te pui tu cu noi. Aiurea, el are patru picioare şi noi două, sare frumos gardul giratoriului şi ţine o traiectorie directă.

Mă întorc la 180 de grade şi accelerez, la timp ca să văd cu coada ochiului cum prietena calcă strâmb şi dă cu capul de asfalt. Ouch! N-am timp să văd detaliile, bestia mă urmează. Şi dă-i, şi fugi din nou, şi potaia după mine, că deja mă plictisea scenariul. Un trecător, gândindu-se că relaţia dintre mine şi animal nu este prea bună, se gândeşte să mă ajute. Adică înhaţă un par şi hop după câine. Eu în faţă, cu gluga pe ochi şi bombănind de zor căştile care tot alunecau, câinele la câţiva paşi în spate, cu dinţii clămpănind sugestiv şi sateanul ultimul, fluturând parul în urma animalului. Tablou, ce mai! Asta nu se termină dacă nu-i pun stop, îmi spun. Mă hotărăsc să cotesc brusc pe lângă zidul reşedinţei, doar - doar oi scăpa. Ajung în dreptul zidului, fac la dreapta luând un unghi superb, că nu-s stângace degeaba, câinele nu se prinde de fază şi continuă drept. Aloha, urlu, întorcând capul după el. Sigur, lângă zid, imediat după colţ, era altul. Deci am ars un cap în zidul ăla de am simţit cum îmi dansează dinţii. Afiş m-am făcut, a trebuit să mă dezlipesc de acolo, eram sigură că o să rămână urmă pe el în locul impactului. Se oprise şi potaia, stupefiată, se oprise şi sateanul, tăvălindu-se pe jos de râs, se oprise şi creierul meu, întrebându-se "Cum, dom'le, cum să faci aşa ceva?"

Mă târăsc până în casă, unde dau de amica care-şi oblojea rănile.

- Te-a prins ?

- Nu, am scăpat de el lângă ziduri. Hahaha, cum ai căzut, hahaha, cum ai reuşit ?

Haha, oare cum am reuşit eu să îmbrăţişez zidul ăla? Bine că nu m-a văzut, că avea motiv să radă tot restul vieţii ei de mine.