22 septembrie 2011

O zi inceputa frumos

Sa alerg dimineata a devenit un obicei linistitor. Prefer orele imposibile, afara e pustiu, esti doar tu cu tine. Si cu frigul. Ingheti, simti cum iti ingheata gandurile, sentimentele, doar corpul ti se misca,iar mintea si sufletul le abandonezi undeva-n spate, in trecut.

In intunericul diminetii,acum ceva timp, am vazut un invalid iesit la plimbare. Cainele lui facea 2-3 pasi, se oprea, intorcea capul si isi astepta stapanul. Initial am crezut ca este o coincidenta, asa ca am trecut mai departe. Aveam gandurile, intrebarile si indoielile mele, plus ca nu aveam timp. Ma intreb pe langa cate imagini de genul trec zilnic, fara sa clipesc macar ? As vrea sa ma pot opri din cand in cand, sa fug la adapost si sa-mi reincarc bateriile, dar mereu e mai usor sa ma ascund dupa "Nu am timp".
Omul avansa incet-incet, scenariul se repeta cu regularitate: animalul facea cativa pasi si il astepta.M-am asezat pe o banca si am deschis bine ochii. Stapanul il striga ? Ii facea un semn ? Cum se oprea cainele ala ca la comanda, intorcea capul si statea nemiscat ? Mai bine zis, de ce ? 

Ne numim oameni, insa cati dintre noi ar face la fel cu un seaman ? Cati lasam in urma de-a lungul drumului nostru prin viata ? Sau, mai simplu, daca era invers? Un om ar fi asteptat un animal ? Nu, ca suntem fiinte superioare. 

Nu stiu cum sa o numesc. Loialitate, prietenie, dragoste, compasiune sau pur si simplu intelegere ? Cunoastem sentimentele dupa definitiile din dex, dar nu suntem in stare sa le recunoastem nici macar cand le simtim noi, d-apoi cand le vedem la altii...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu