Ma intreba cineva aseara de unde pana unde am ajuns la un blog. Pai, sa vedem...din dragoste pentru cuvinte, in mare parte. Dragoste construita alaturi de omul care s-a uitat intr-o buna zi la mine si mi-a zis "Tu mergi la olimpiada de romana. Ce? Ce nu stii, ce nu poti, ce nu vrei ? Te duci si gata!" . Si m-am dus, ca nu era genul de profesoara cu care sa vrei sa ai neintelegeri. Dar adevarata dragoste s-a instalat cand, in timp ce discutam cu aceeasi profa despre un proiect, pe messenger, am scapat un 'jtiu'. Poc, 4 direct a doua zi, la scoala, fara drept de apel. Atunci am invatat ca tastatura contine toate literele alfabetului, nu trebuie sa le inlocuiesc eu. De altfel, tot ea m-a invatat si sa sustin aberatiile pe care le zic. Daca ea spunea ca un personaj este negativ, iar eu sustineam sus si tare ca nu, are si o parte pozitiva, aveam restul orei la dispozitie ca sa-i demonstrez asta. Reuseam, luam nota buna. Nu reuseam...eh, ma rog, n-am ramas niciodata la ea, desi am fost de cateva ori pe margine.
Sa zicem ca dragostea fata de cuvinte a fost motivul. Perioada in care aveam nevoie de o reintalnire cu mine a fost timpul. Cand aveam o gramada mare-mare de intrebari si fix 0 raspunsuri, blogul a devenit amicul care reusea sa mi le dea. Singurul amic care a reusit sa faca asta, ca deh, nu-ti poate raspunde nimeni la o intrebare despre tine. A fost ca un exercitiu de auto-cunoastere, intr-un moment in care m-as fi luat de gat cu mine insami. "Unde sa te mai ascunzi atunci cand fugi de tine?" mi-a fost intrebarea pe atunci.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu