Frica este taxa pe care conştiinţa o plăteşte vinei.
Tin minte ca, atunci cand eram mica si faceam vreo tampenie majora, dupa care mai bagam si o minciuna - la fel de majora ca tampenia - nu aveam nici o problema cu adevarul. Din pamant, din iarba verde, din piatra seaca, din buzunar, nu stiu de unde, da' asa frumos si simplu il scoteam, de ziceai ca-i cel mai natural lucru din lume. Si il scoteam din proprie initiativa, nu cand nu mai aveam nici o usa.
Si...am crescut. O data cu mine, si tampeniile, si minciunile, iar adevarul ala a uitat sa se mai arate. Ma intreb unde, pe tot drumul ala, am pierdut simplitatea si naturaletea cu care ziceam "uite, asta am facut!" ?
Tot zic ca am sa-i spun cuiva adevarul de cateva luni bune. Dinainte de Craciun, mai exact, si primul ultimatum era fix...Craciunul. Da, mai avem putin si vine Craciunul asta, si eu tot n-am reusit sa scot 5 cuvinte. Am plecat azi cu gandul ca asta e, spun adevarul repede si gata, n-are ce sa se intample prea rau. Ba, ma rog, avea, ca e una dintre ultimele persoane care as vrea sa dispara de langa mine, si m-as da cu capul de primul zid care mi-ar iesi in cale, daca asta s-ar intampla.
Revenind. Am plecat cu pas vioi si plina de optimism. Ma duc, zic, fac, dreg. Pe drum, simteam deja cum imi disparea din hotarare. Dar daca da, dar daca nu, dar daca asa, dar si iar dar. Bine imi zicea cineva ca-mi pun prea multe intrebari. Cand am ajuns la usa omului, aveam starea "Bate-ma, impusca-ma, omoara-ma, dar nu ma pune sa intru!". Am intrat, ca trebuia sa intru oricum, si cu adevar si fara.
Cum e vorba aia? "Invinge`ti teama" ? Cand m-am uitat in ochii omului, stiind ce dezamagire o sa aiba cand va afla, am simtit cum imi ingheata sangele in vene, mi se inmoaie picioarele, imi sta inima-n gat si ma sufoc cu propriile cuvinte, apoi mi-am zis "Eu nu pot face asta". Mi-a trecut jumatate din viata prin fata (jumatatea petrecuta cu omul ala), si m-am intrebat "De ce nu pot ? " Urmatoarea faza a fost ca-n filme. Mi-a aparut un dracusor pe umar - ingerasul nu stiu pe unde umbla, a tras chiulul azi - si mi-a zis "De ce nu? Ia sa vedem, esti gata sa-l pierzi ? Daca da, zi-i!". Evident ca nu-s gata, daca eram gata, era extrem de simplu.
Dupa o discutie ca-ntre Stan si Bran, ca persoana incerca sa-mi explice ce am de facut cu niste documente, in timp ce eu ma chinuiam sa-l alung pe dracusor din mintea mea, plec si pun mana pe telefon.
- Gata, ai reusit, ai zis adevarul ?
- Nu, n-am putut!
- De ce ?
- Ca ma sufocam, si mi-era rau, si mi-era frica, si si si...
- Stai. De ce nu ai putut ?
- Ca ma sufocam, si mi-era rau, si mi-era frica, nu intelegi ?!?
- Nu...tot nu-mi dau seama de ce...
- Ca mi-era frica!
- De ce ?
- De ....
- De ce ?
- De ... de ce ma chinui si tu acum ???
Ma enerva calmul prietenei si incercarea ei de a ajunge la raspunsul pe care amandoua il stiam, nu trebuia sa-l mai repet atunci. Deci am ramas cu vesnica intrebare " De ce ? "
Cum e ? E sumbru, pentru ca asta e unul dintre micii pasi pe care trebuie sa-i fac. Si am stiut ca-i greu, dar nu-mi imaginam ca e chiar atat de greu. E sumbru, pentru ca, dupa asta, iau "level up". Si e un "level up" pe care mi-l doresc atat de mult, dar totusi....bate-ma, omoara-ma, impusca-ma....
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu